Close
Deși am încheiat mai bine de patruzeci și cinci de ani pe planeta Pământ, îmi amintesc ca și cum a fost ieri, ziua în care am primit o săpuneală zdravănă de la mama pentru că am mințit-o. Eram în clasa a doua și i-am spus că nu am primit nicio temă pentru acasă de la doamna învățătoare. Ghinionul a făcut ca tocmai în acea după-amiază mama să iasă la cumpărături și să se întâlnească întâmplător pe stradă cu Ioana, colega și vecina mea, care i-a spus că numai ce își terminase tema la Științele Naturii. O văd și acum pe mama intrând val-vârtej pe ușa camerei mele, cu o falcă-n cer și-una-n pământ, mă văd și pe mine făcută mică într-un colț. Săpuneala era însoțită de câteva cuvinte pe care le repeta fără oprire: De ce minți? Vorbește!
Răspunsul era simplu, doar că nu aveam nicio șansă să vorbesc: Voiam să mă joc, nu să fac temă la Științele Naturii. Și știam că n-ai să mă lași.
Supărarea mamei a durat vreo săptămână și s-a încheiat cu următorul avertisment: Monica, pentru un singur lucru am să mă fac foc și pară, minciuna. Am dedus atunci, cu mintea mea de șapte ani, că adevărul era un lucru important pentru mama. Așa că m-am dat pe brazdă.
Un an mai târziu însă, s-a întâmplat ceva ce m-a bulversat total. Într-un context pe care nu mi-l mai amintesc, i-am spus tovarășei învățătoare că bunicul meu, tatăl mamei, petrecuse câțiva ani într-o închisoare comunistă când ea era copil. Lucru cât se poate de adevărat. Îngrijorată că informația ar putea ajunge la urechi nepotrivite, doamna a chemat-o pe mama la școală să-i povestească pățania. E cazul poate să menționez pentru mamele mai tinere că acest moment a avut loc în plină eră ceaușistă. Ce a urmat? O văd și acum pe mama intrând val-vârtej pe ușa camerei mele, cu o falcă-n cer și-una-n pământ. Aceasta a fost a doua săpuneală zdravănă pe care am primit-o de la ea, însoțită de cuvintele: De ce vorbești lucruri din casă? Cum poți să ne faci una ca asta? Nu mai înțelegeam nimic. Îmi pot imagina astăzi frica ei, pe care cu mintea de atunci nu o puteam pătrunde. În viața mea, fusesem altoită de două ori de mama, o dată pentru că mințisem și a doua oară pentru că spusesem adevărul.
Am concluzionat atunci că treaba asta cu adevărul și minciuna este complexă, relativă și subiectivă. Așa că am început să lucrez la ceea ce ținea de mine: să mă ascund cât mai bine.
Pentru multe dintre noi, mamele, când vine vorba despre fiicele noastre și relația pe care vrem să o avem cu ele, onestitatea se află la loc de frunte în nomenclatorul nostru de valori. Un prim pas important ar fi însă ca, înainte să ne uităm la cât adevăr se află în spusele fetelor noastre, să ne uităm la cum trăiește în noi această valoare.
Ți-ai mințit vreodată fiica? Eu îmi amintesc câteva momente. Odată, la cumpărături, a înhățat o jucărie de plastic odioasă și i-am spus că nu avem bani să o cumpărăm. Altă dată, i-am spus că mă culc și eu cu ea de prânz, dar am așteptat să adoarmă și apoi m-am ridicat din pat și mi-am reluat lucrul. Când și-a pierdut ursulețul preferat la mall și plângea cu sughițuri, i-am spus că acesta avea chef de aventură și că a plecat în lume.
Îmi amintesc mai multe astfel de situații pe care evident, ca mamă, le pot clasifica drept mici sau absolut justificate, însă adevărul este că am încălcat legământul adevărului și vreau să-mi amintesc asta atunci când fiica mea mă minte. Vreau să-mi amintesc că onestitatea radicală este un ideal, o năzuință, și că fiecare zi poate fi un pas spre acest ideal, însă nu sunt încă acolo. Iar dacă eu nu sunt acolo, nu pot avea nicio pretenție ca fiica mea, care este de doar 13 ani pe această lume, să trăiască moment cu moment în această valoare.
Vreau să-mi amintesc, de asemenea, că rolul meu este să o ajut, nu să-i dau peste nas, nu să o pedepsesc, nu să o judec. Mi-e clar că numai din această energie pot clădi alături de ea relația pe care mi-o doresc.
Privind din perspectiva Comunicării Nonviolente, minciuna, ca orice alt comportament uman, este o strategie la care recurgem uneori pentru a ne împlini anumite nevoi importante.
Când i-am spus Emmei că nu am bani pentru jucăria odioasă pe care și-o dorea, mi-am împlinit nevoia de ușurință. Mi-a fost teamă că, dacă îi spun că nu-mi doresc să cumpăr așa ceva, va avea o reacție greu de dus pentru mine.
Când i-am spus că voi dormi cu ea la prânz, mi-am împlinit nevoia de eficiență. Dacă ar fi știut că eu voi rămâne trează, și-ar fi dorit să rămână și ea, și știam că nu aș fi putut termina ce aveam de lucrat.
Când i-am spus că ursulețul ei a plecat în lume, mi-am împlinit nevoia disperată de a contribui la starea ei de bine. Mi se rupea sufletul văzând-o suferind.
Toate astea sunt nevoi care aveau prioritate în acel moment în viața mea, iar aceste distorsionări ale adevărului au fost calea cea mai rapidă pe care am văzut-o atunci.
Nu sunt nicidecum adepta principiului că scopul scuză mijloacele. Dar vreau să păstrez tot timpul în conștiință ideea că, dacă fiica mea mă minte vreodată, la baza acestei alegeri se află nevoi importante pe care vreau să le știu și de care îmi doresc să țin cont.
Față în față cu prima minciună a fiicelor noastre, simțim fiori reci în tot corpul și robinetul de gânduri începe să curgă cu o presiune ce pare de necontrolat: Dacă acesta e doar începutul? Dacă situația scapă de sub control? Oare ce am făcut greșit? Dacă acesta este un semn că ne îndepărtăm? Dacă acum mă minte cu asta, mâine ce mai urmează? Dacă e de vină anturajul? Oare ce-mi mai ascunde? Oare minciuna nu e semn clar că nu mă respectă? Că nu mă iubește? Dacă face cine știe ce tâmpenie și eu nu știu? Dacă nu smulg acum din rădăcină acest prost obicei, o să fie de rău. O să ajungă și ea ca…
Dacă acționăm din energia acestor gânduri, mai mult ca sigur nu ne ajutăm nici pe noi, nici pe fiicele noastre, și nici relația. Aceste povești de groază pe care ni le spunem ne direcționează atenția către comportament și către a face orice e necesar ca el să înceteze. Comunicarea Nonviolentă ne încurajează însă ca, înainte de a acționa legat de orice comportament, să înțelegem căror nevoi servește. Curiozitatea este atitudinea de care avem nevoie acum, mai mult ca oricând: Ce o determină pe fiica mea să îmi ascundă adevărul?
Din propria-mi experiență și din discuțiile pe care le-am avut cu fete și femei de toate vârstele, motivul principal pentru care o fiică își minte mama este teama.
Acum câteva săptămâni, Emma a venit acasă râzând cu lacrimi de o situație de la școală care implica o colegă ce nu-i e tocmai dragă. Nici nu a apucat să-și termina bine povestea, că profesoara din mine s-a trezit întrebând: Și ea cum crezi că s-a simțit? Replica Emmei: Știi, mama, când mă iei așa, îmi vine să nu-ți mai spun nimic. Mi-am dat seama rapid că Emma venise către mine cu nevoia de conectare, de împărtășire, de a râde împreună. Cu dorința ca eu să văd lumea prin ochii ei, cu empatie*…
Adesea, când fetele noastre ne povestesc lucruri, iar noi le transformăm nerăbdătoare în lecții, entuziasmul de a se mai deschide se diminuează drastic. Când ele ne împărtășesc lucruri pe care le trăiesc sau gândesc, au nevoie în primul rând să fie auzite, primite, oglindite.
Ce putem face noi, mamele, în această situație: Să ne amintim principiul conectării înainte de corectare. Să ne asigurăm că suntem acolo, alături de fiicele noastre, cu înțelegere și răbdare. Și să ne alegem un moment mai potrivit pentru pilde.
Dacă pedeapsa, umilirea, pierderea controlului fac sau au făcut parte din repertoriul parental al mamei, minciuna fiicei nu este deloc un comportament surprinzător. Cu cât mama reacționează mai dur, cu atât fiica se va ascunde mai mult. Este un mecanism de protecție firesc. Adevărurile dificile sau greșelile nu pot fi împărtășite deschis decât într-un mediu de siguranță fizică și emoțională, într-un mediu în care, copil fiind, am încredere că mama este alături de mine, cu intenția de a-mi fi sprijin, și nu de a mă face să sufăr. Nevoia de siguranță nu este un moft, este principala funcție a creierului nostru. Dacă am învățat ceva în anii de când practic Comunicarea Nonviolentă este că frica nu are ce să caute într-o relație de calitate.
Ce putem face noi, mamele, în această situație:
1. Să lucrăm cu noi însene pentru a ne gestiona furia într-un mod sănătos, pentru a oferi feedback fără să ne rănim fiicele fizic sau emoțional.
2. Să reparăm ruptura care s-a produs între noi și fiicele noastre ca urmare a reacțiilor noastre din trecut*.
3. Să ne asigurăm fetele relația cu ele este importantă pentru noi și că ne dorim să avem apropiere.
Oricât ar părea de ciudat, dorința de a nu provoca suferință stă la baza multor minciuni sau ascunderi ale adevărului între fiice și mame. O prietenă mi-a povestit la un moment dat cum, în clasa a 11-a, pentru că își rodea unghiile până la sânge, a fost încurajată de mama ei să vorbească cu consiliera liceului. Concluzia sesiunilor a fost că rosul unghiilor era provocat de stresul pe care ea îl trăia ca urmare a certurilor constante între părinți. Cum își vedea mama fără ieșire din situație, nu i-a spus niciodată.
Ce putem face noi, mamele, în această situație: Să apreciem intenția fiicelor noastre de a ne proteja. De asemenea, să le ajutăm să înțeleagă că în relația mamă-fiică rolul de protector îi revine mamei, nu fetei. Și, nu în ultimul rând, să le asigurăm că avem resursele necesare pentru a avea grijă de noi însene, astfel încât să nu-și asume ele această responsabilitate.
Uneori, faptul că fiica mea nu îmi spune ceva nu are nicio legătură cu mine, ci cu propriul ei drept la viață privată. Cu ceva timp în urmă, am aflat că s-a produs o ruptură între Emma și o prietenă foarte apropiată pe care o avea de ani de zile. Am întrebat-o de ce nu mi-a spus. Răspunsul ei: Păi uite, îți spun acum. Nu am avut nevoie de ajutor, totul e în ordine, pur și simplu n-am vrut să vorbesc despre asta.
Pentru a avea o relație de calitate cu fiicele noastre nu este necesar să ne spunem tot timpul, absolut tot. Avem dreptul de a păstra anumite aspecte ale vieții noastre doar pentru noi. Este chiar indicat și sănătos.
Ce pot face noi, mamele, în această situație: Să contribuim la împlinirea nevoii de intimitate a fiicelor noastre. Să le asigurăm că suntem aici, dornice să vorbim, oricând sunt ele pregătite.
Concluzie
Toate mamele de fete pe care le cunosc își doresc o relație apropiată și frumoasă cu fiicele lor. O relație în care fetele să le spună orice au pe suflet, oricât de greu ar fi. O relație bazată pe încredere, onestitate și iubire necondiționată.
Tonul acestei relații îl dă mama, ea are nevoie să creeze cadrul de siguranță în care fiica ei să vină și cu bune, și cu rele.
Minciuna este un simptom a cărui cauză se cere descoperită și tratată cu răbdare și blândețe.
Dacă simți că fiica ta îți ascunde lucruri importante, alege un moment în care sunteți amândouă calme și bine dispuse și inițiază un dialog cu ea. Întreab-o ce o împiedică să îți spună adevărul și fii pregătită să auzi răspunsul. Fă ceea ce ține de tine pentru a-i da încrederea că se poate deschide în fața ta. Stabiliți-vă obiceiuri de conectare și modalități de a petrece timp de calitate împreună.
*Programul De la Mamă la Fiică include module dedicate ascultării cu empatie și reparației relației cu fiicele noastre.
Programul care te ajută să ai o relație bună cu fiica ta la orice vârstă
