Fiica mea nu e deschisă să povestească, ce să fac?

Pentru rubrica Mamele întreabă…am făcut un obicei din a o consulta pe fiica mea…ea ce părere are și ce ar răspunde la unele întrebări primite de la mame.

Când i-am expus provocarea acestei săptămâni, faptul că fata nu este deschisă să povestească părinților din ce i se întâmplă (la școală, cu prietenii), Eva a răspuns „păi, de multe ori nici eu nu am chef să răspund la întrebări. E ca și cum mă iei la întrebări la care eu trebuie să răspund.”

Mi-am amintit și eu de greutatea întrebării pe care o primeam în fiecare zi, în copilărie „Ce ai făcut la școală?”. Era un moment în care parcă trebuia să dau raportul asupra zilei mele.

Și mă simțeam așa…stingheră și ca la interogatoriu…că nici nu mai știam ce să răspund. Adevărul este că e o întrebare la care parcă trebuie să spui esența unei zile întregi în care s-au petrecut câte și mai câte…dar mai mult, ai avut trăiri multe și diferite. Cum să le prinzi într-o propoziție?

Așa că ajungeam să răspund sec „Bine”, eventual cu câteva detalii legate de note sau lucrări, dacă era cazul. Adică, transmiterea telegrafică a raportului zilei.

Bănuiala mea este că nu asta își dorea mama mea să audă și nu o hrănea nici pe ea cu nimic acest joc zilnic de întrebare-răspuns. Dar probabil că nu știa cum să facă altfel.

Din explorarea acestei provocări cu Eva și întorcându-mă și la propria-mi experiență de copilă, am realizat că fiicele noastre își doresc să fie tratate cu respect, ele contează și au loc egal în acest dialog.

Deci, începem cu a crea un dialog cu fiicele noastre, mai degrabă decât un interogatoriu.

Aceasta înseamnă că pot începe să îi povestesc eu despre ziua mea, despre ce am făcut, cum m-am simțit, ce mi-a plăcut și ce nu mi-a plăcut. Apoi, împărtășirea fiicei cred că va curge de la sine, se va împleti frumos într-o poveste mamă-fiică, în care fiecare ne aducem acolo cu ce trăim.

În alt context, dacă, de exemplu aș vrea să aflu de la fiica mea despre relațiile ei cu prietenii, pot să încep să povestesc despre cum era pentru mine în copilărie și adolescență. Din nou, mă aduc pe mine și propria poveste și apoi o invit și pe ea în acest dans al conversației.

Eva adoră aceste momente în care noi, părinții, povestim despre zilele noastre de școală.

O altă idee care a venit de la ea a fost să facem totul ca un fel de joc. Uneori jucăm Integration Game sau doar alegem cartonașe din el și răspundem la întrebările respective.

Întrebările sunt din diverse arii ale vieții și invită la împărtășire cu autenticitate.

Câteva exemple de întrebări:

„Care este cea mai fascinantă persoană pe care am cunoscut-o vreodată?”

„Care e relația mea cu natura și animalele?”

„Oamenilor le face plăcere să petreacă timp cu mine pentru că…”

„Învăț ușor din experiențele vieții? Ilustrez cu un exemplu”

„Câtă încredere am în mine?”

Aceasta este oportunitatea de a povesti despre diverse, în mod ludic, din nou, aducându-ne împreună și împărtășind fiecare din noi, părinți și copii.

O altă piesă din acest puzzle poate să fie și modul în care ascultăm ceea ce fiica povestește.

Dacă ea vine și ne spune ceva sensibil, poate chiar dureros sau unde nu știe ce să facă sau dacă a procedat bine, iar noi reacționăm cu „ar trebui să faci…” sau „lasă, mamă, că trece, o să ai tu probleme și mai mari”, decât să o ascultăm pur și simplu, e posibil ca, în timp, să se închidă în ea.

Despre ascultarea de calitate, cu empatie, curiozitate, pentru a înțelege și a fi alături de fiica mea, vorbim și în modulul 6 al programului De la Mamă la Fiică.

Iată un video cu un extras din acest modul, pentru un strop de inspirație.